[ad_1] Autor : Daria Scoruș, FJSC În România secolului al XIX-lea, limba franceză nu era doar un indiciu vădit al rafinamentului.
Era un cod cultural, o declarație de intenție europeană, o punte între visul de modernizare și realitatea unei țări aflate în căutarea propriei sale vocații în concertul națiunilor.
Pentru elitele din Țara Românească și Moldova, să vorbești franțuzește însemna să ieși din provincialism, să te apropii de ideile noi care modelau Europa și să îți imaginezi o altfel de lume, una în care meritul, educația și dreptul puteau înlocui vechile ierarhii fanariote.
Franța era atunci, pentru români, mai mult decât un model: era un orizont al posibilităților.
Tinerii care mergeau la Paris pentru studii reveneau cu diplome și cu o altă înțelegere a culturii urbane.
Citește articolul complet pe Timiș Expres
Deschide articolul →